Victoria Square Timisoara
Piața Victoriei Timișoara
Piața orașului este un depozit de memorie și o mărturie fizică a efortului colectiv al locuitorilor săi de a construi un loc pentru toți și de a-l consolida continuu ca atare de-a lungul timpului. Acest recipient semnificativ este cel mai complex mecanism al orașului, un conglomerat urban care poate conține viața de zi cu zi, festivități, sărbători și, uneori, evenimente dramatice neașteptate.
În toate aspectele sale, Piața Victoriei din Timișoara este un astfel de loc, o colecție de un secol de orașe demolate și noi ridicate din moloz; este un artefact fizic colectiv al voinței comune, tradus într-o sedimentare densă de secvențe istorice, unele încă discernabile, altele nu.
Propunerea DRS-Architects a avut ca scop să vorbească despre această stratigrafie urbană semnificativă prin intermediul unor ajustări discrete și modificări atente ale status quo-ului actual, ajustări fine care nu provin din decizii personale și afinități formale, ci dintr-o lectură atentă a orașului.
Un lucru important de menționat este faptul că locul actual al pieței, nucleul orașului modern, a fost odată la porțile vechii fortărețe și acum se odihnește fizic pe fundațiile a două așezări vechi demolate anterior, construite fie în timpul administrației otomane, fie în timpul celei habsburgice. Proiectul competiției intuiește caracterul policentric complex al acestui spațiu, vorbind clar despre patru zone principale de studiu.
**Zona A – „Corso” și Piața Operei**
Așa cum a fost cazul trecerii Romei antice de la vechiul său centru civic – forumul – către noul său centru situat extra muros – Piața San Pietro (fostul Circ al lui Nero) – „Corso”-ul Timișoarei din secolul XX pare să traseze limitele unei arene antice care, în acest caz, nu a existat niciodată. Acest bulevard proiectat clasic este o colecție de repere memorial-simbolice și monumente peisagistice aranjate simetric care trebuie păstrate ca atare sau, în unele cazuri, repoziționate. Propunerea noastră urmează contururile existente ale „Corso”-ului, căutând modalități de a-l face mai semnificativ în ceea ce privește istoria orașului, mai accesibil și mai „echipat ecologic”.
Pe de o parte, grădina este transformată într-o oază urbană al cărei design este determinat rațional de conexiunea sa cu străzile din jur, traseele pietonale și principalele intrări/pasaje. În același timp, limita sa continuă devine un mecanism total cuprinzător – un repaus alungit cu bănci, podiumuri, colțuri intime, porți, fântâni de băut și corpuri de iluminat, dar și un element infrastructural ale cărui jgheaburi perimetrale colectează apa de ploaie din străzile din jur și o filtrează natural folosind grădini de ploaie plasate cu grijă; conductele de drenaj subteran din grădinile de ploaie direcționează apoi apa colectată către sistemul de irigare în rezervoare subterane de retenție.
Această enclavă verde este, astfel, un rezervor de apă, dar și un receptor accesibil al activității umane – limita sa este înconjurată de alei de granit gri închis care par a fi măsurate de pașii cuplurilor care discută despre piesa de operă pe care tocmai au vizionat-o, în timp ce închisoarea devine o diversitate de secvențe cotidiene: oameni care stau la umbra copacilor din jurul movilelor de vegetație, copii care aleargă, se joacă în groapa cu nisip sau se ascund unii de alții și cineva care citește misterios o carte în refugiul „coridorului regal” păzit de busturile repoziționate ale Regelui Ferdinand I și Reginei Maria și înconjurat de garduri vii tunse și „ruine” vegetale amintind de fosta grădină clasică.
La capătul de nord al „Corso”-ului, lupoaica capitolină repoziționată privește acum majestuos platoul deschis din fața Operei, în timp ce cealaltă parte a „Corso”-ului se deschide spre strada Alba Iulia și își atașează jgheabul de ceasul restaurat și fântâna porumbeilor. Piața Operei devine un mecanism curios distorsionat care reunește fragmente din memoria orașului. Fostul pasaj subteran este transformat în Muzeul Stratigrafiei Orașului, al cărui acoperiș iluminat de lumină naturală este literalmente acoperișul tuturor orașelor de dedesubt, o topografie artificială ușor înclinată (1-2%) acoperită cu plăci de granit gri deschis, care devine atât un aparat hidrologic cu jgheaburi și colectoare de apă de ploaie, cât și un dispozitiv mnemonic subliniind coliziuni și urme ale istoriei orașului: pavimentul de cărămidă al Porții Petrovaradin, Memorialul Revoluției din 1989, istoria orașului gravată pe pereții laterali ai rampei către muzeul subteran etc. Muzeul în sine este un pasaj public cu modele ale orașelor istorice ale Timișoarei și un instrument imersiv/interactiv cu săli de proiecție și mese de expunere. Printre acest aranjament atent poziționat de „cioburi”, se găsește și locul pentru a sta la umbra unui copac sau un loc adăpostit pentru a aștepta un taxi (pavilionul vestic – Bulevardul Republicii).
**Zona B – Piața/Parcul Iancu Huniade și Piața Casei Modei**
Mergând pe linia unei analogii cu „Orașul Etern”, dacă se acceptă „Corso”-ul din Timișoara ca un ecou îndepărtat al Pieței San Pietro și al Circului de la Nero, ar putea fi posibil să ne gândim la Castelul Huniade ca la un artefact izolat similar cu Castelul Sant’Angelo, o mărturie liberă a celei mai vechi cetăți a orașului care refuză să se atașeze de altceva în afară de peisajul său înconjurător, Parcul.
Parcul Iancu Huniade amintește astfel de memoria orașului, peisajul său natural virgin și chiar fundalul său hidrologic. Prin urmare, propunerea sugerează sublinierea acestui aspect fără a romantiza autenticitatea sa implicită. Contururile mlaștinilor care odinioară înconjurau castelul sunt reamintite prin urmele sinuoase ale jgheaburilor închise și deschise gravate în suprafața radială a pavelelor de granit. Aceste traiectorii sinuoase sunt întrerupte de urmele benzilor de cupru care marchează intersecțiile pavelelor și de-a lungul acestui sistem complicat de căi și urme metalice își găsesc locul corpurile de iluminat (proiectoare de podea încastrate și stâlpi luminoși delicați). Zona din jurul Castelului Huniade este o versiune subliniată a parcului existent, ușor diferită de oaza „Corso”-ului, o pădure urbană densă care devine o legătură semnificativă în rețeaua urbană de zone verzi a orașului.
În timp ce evenimentele precum concertele mari și adunările publice vor avea loc de obicei în deschiderea mare din fața Operei, cele mai multe târguri publice, festivaluri de stradă și piețe temporare sunt setate să se găsească în piața laterală din fața Casei Modei (la nord de Parcul Iancu Huniade), un loc adiacent Pieței Victoriei, dar nu prea intruziv. Un alt aspect important al acestei zone este mica piață din fața Cinemaului Studio, un loc unde pot avea loc și proiecții publice și evenimente mici.
**Zona C – Străzile adiacente care converg spre Piața Victoriei
**
Străzile adiacente care conectează zona de studiu la oraș sunt inconfundabil importante, mai ales dacă vorbim despre conexiunea către nord, către centrul istoric (Piața Libertății, Piața Unirii etc.) sau către marginile „Corso”-ului. Piese de beton prefabricate cu numele străzilor gravate urmează să fie plasate la aceste intersecții (străzile Mărășești, Alba Iulia, Lucian Blaga, Nicolae Paulescu, Nicolaus Lenau, Johann Wolfgang von Goethe și bulevardul Mihai Eminescu), în timp ce pavelele, corpurile de iluminat și sistemele de colectare a apei de ploaie sunt similare cu cele utilizate pentru Piața Iancu Huniade.
Străzile exterioare care limitează zona de studiu (străzile 20 Decembrie, Piatra Craiului, bulevardul Republicii) sunt importante în ceea ce privește infrastructura de mobilitate și accesibilitate a orașului. Din acest motiv, deși locurile de parcare pentru mașini vor fi reduse, în special în apropierea castelului, unele vor fi repoziționate strategic pentru a menține piața accesibilă cu mașina, taxiul sau autobuzul. De-a lungul acestor străzi, pistele pentru biciclete sunt, de asemenea, clar marcate.
**Zona D – Bulevardul Regele Ferdinand I și Catedrala Mitropolitană**
Capătul sudic al Pieței Victoriei este un loc solemn orientat simbolic către Catedrala Mitropolitană, elementul lipsă al triadei piață-castel-catedrală. Propunerea noastră sugerează sublinierea importanței memoriale a Monumentului Răstignirii de Paul Neagu ca o piesă de legătură semnificativă a acestui mecanism urban, ancora finală fixând întreaga piață alungită dezvăluindu-se de la acest punct către Opera.
Conexiunea fizică cu Catedrala este un lucru practic de rezolvat simplu prin ridicarea parțială a nivelului bulevardului Regele Ferdinand I și prin marcarea acestei continuități pietonale cu un aranjament ortogonal de pavele albe și gri închis, un element de infrastructură în formă de „covor” (trotuar pietonal și denivelare pentru limitarea vitezei). Toate celelalte elemente care ocupă această zonă (grădinile circulare și Memorialul Revoluției din 1989) par să plutească departe de acest sistem într-o mare de pavele aranjate radial cu separatoare de benzi de cupru.
AMPLASAMENT
Timisoara, Romania
AN
2023
STATUS
Premiul 2 Concurs International (Concep)